de Diana Neaga
Mulţi ani nu am vorbit nimănui despre cum sunt hărţuită de bărbaţi pe stradă, mulţi ani m-am simţit vinovată pentru că nu purtam fustă până la pământ şi tricou lălâu. Am avut nenumărate vise urâte în care mă vedeam mergând goală pe stradă în timp ce eram fluierată, pipăită, urmărită.
După o vreme mi-am dat seama că aproape nu există zi în care să nu trec cu teamă pe lângă un grup de muncitori, pe lângă o staţie de taxi, în care să nu am grijă lângă cine mă aşez când aştept la semafor sau în care să nu îmi ţin preventiv mâinile pe lângă corp pentru evita palmele peste fund, mâinile aruncate între picioare, ridicatul fustei. Oricât ai fi de puternică, senzaţia de jenă pe care o simţi în momentele acelea te copleşeşte, te întorci brusc în visul în care umbli goală şi îţi spui că tu eşti de vină că nu ţi-ai pus haine...
Îmi vine în minte una din aceste experienţe. Eram de puţin timp în Bucureşti, mergeam către şcoală cu metroul. La ieşirea de la Piaţa Romană m-am trezit încercuită de mai mulţi tineri care au început să mă împingă de la unul la celălalt adresându-mi cuvinte pe care nici în minte nu le pot reproduce. M-am speriat, am ameţit, am simţit multe mâini care îmi pipăiau corpul, care mă trăgeau de păr, care îmi ajunseseră sub haine. Aproape că am leşinat. La fel de brusc cum a început totul m-am trezit singură sprijinită de una din coloane. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, oamenii îşi vedeau liniştiţi de drum. Am încercat să mă ridic şi mi-am dat seama că fusesem scuipată. Am vrut să ... Am început să plâng. Mi-am urât corpul, îmi venea să-mi smulg carnea din locurile unde fusesem atinsă. Purtam o pereche de blugi şi o cămaşă cu mânecă lungă. În minte mi-au răsărit brusc întrebări: De ce nu m-a ajutat nimeni? Cu ce am greşit? Mă va crede cineva ca nu eu am fost de vină, că nu am provocat? Cum să mai ies din casă? De ce m-au scuipat? Voi putea să scap de ruşinea pe care-o simt?
În timp am găsit răspunsuri la aceste întrebări, deşi experienţe de acest fel au continuat să se adune. Am învăţat să mă apăr: îmi aleg cu grijă locurile în care ies, port haine scurte şi mulate de obicei când sunt însoţită de prieteni bărbaţi. Încerc să anticipez pipăielile şi reuşesc uneori să blochez destul de bine palmele chiar dacă rămân cu vânătăi pe mâini.
Însă nu e suficient. Vreau să mă simt în siguranţă pe stradă fără să fiu nevoită să fiu un fel de femeie ninja, abilă şi rapidă. Vreau ca poliţiştii să mă înţeleagă şi să mă apere, nu să fie complici cu agresorul spunând „Cine te-a pus să mergi noaptea singură pe stradă?” sau „Domnişoară, de asta ne-ai chemat? Noi avem treabă. Lasă că nu mori”. Vreau ca violenţa psihologică să fie vizibilă! Nu trebuie să umblu cu capul spart ca cineva să vadă că am fost agresată. Vreau ca toată lumea să ştie că nu îmi face plăcere să fiu fluierată, pipăită, hărţuită, că nu asta mă face să mă simt mai femeie, mai atractivă, mai frumoasă. Vreau să îmi iubesc corpul. Iar acest articol este un pas către „Vreau”.
Foto: Oana Parache (Proiect: "Scoatem hărţuirea stradală la lumină!" hartuirestradala.wordpress.com)
