Episodul 3 – Atenţie! Motor! Acţiune!

Poveşti adevărate despre femei migrante şi angajatorii lor

Ioana Ionescu

English Versione: HERE

Episodul 1: Aici

Episodul 2: Aici

Mai e puţin şi plec. Abia aştept, Dumnezeule mare! Parcă cu cât se apropie mai tare ziua, cu atât îmi vine mai greu a crede că am ajuns până aici. Am facut-o şi pe asta. Şi prin câte şi mai câte am trecut. Vino la agenţie, pleacă de la agenţie, du-te la autorităţi, pleacă de la autorităţi, du-te colo şi mai du-te şi dincolo. Un şir interminabil de drumuri care aproape m-au secătuit de puteri...şi de bani, ca dee, rata până acasă dus-intors zilnic costa. Să nu mai zic de ziua cu medicalul şi psihologicul. Un adevărat calvar.

Trezeşte-te dimineaţă, înainte de a cânta cocoşul, îmbracă-te prezentabil- mergi în capitală, nu mânca, nu bea, nu te spăla, ia-ţi periuta şi pasta în geanta şi nişte servete parfumate ca să te igienizezi după! Urăsc doctorii! Şi pe ăia de corp, şi pe ăia de cap! Pe toţi o dată. Nu prea înţeleg de ce e necesar medicalul. Le-am zis de la bun început că sunt sănătoasă tun şi am putere de muncă precum cea a unui cal. Trebuie musai să mă caut la ochi, urechi, nas şi în gât de viruşi. Trebuie să mă controleze la inimă, ficat, rinichi, plămâni. Trebuie să mă controleze şi acolo jos ca să se asigure că nu-s gravidă. Dacă eram gravidă, nu mai plecam pe drum, ca să fie drumul cu oameni, sau cum? Ştiu că nu trebuie să am vreo boala, dar prea sunt zelosi medicii astia.

Şi după jumătate de zi de îmbrăcat şi dezbrăcat prin cabinete medicale, ajung la clinica psihologică. Alta belea şi acolo. Mi-era o foame de nu mai vedeam pe unde merg. Noroc ca mi-am luat un senviş şi o sticluta cu apă pe care le-am consumat repede, să am şi eu ceva în stomac. Mi-a spus mie cineva că dacă nu mananci, nu te mai duce capul. Şi acum doar n-o să pic psihologicul de foame. Că doar pe mine mă duce capul bine. Numai că se spune că sunt unii kababayans care au luat-o razna după ce au ajuns în Romania şi vor să se asigure ca sunt întreagă la minte.

N-am facut în viata mea control din ăsta, asa că am emoţii. M-a invitat o doamna doctora foarte cumsecade în cabinet. Alb peste tot şi plin de birouri cu foi şi creioane pe ele. Şi nici nu-mi dau bine geaca jos că se apucă să-mi explice că trebuie să dau doua teste, adica să raspund la multe întrebări. Unele cu imagini, altele cu vorbe. Dar că e important să răspund sincer ca să iasă rezultatul cât mai bun. Ce-i aia un rezultat bun? Că-s isteaţă şi că am toate ţiglele pe casă? Da, cam asa ceva, îmi raspunde doctora zambind. Cât ar dura? Mai mult ca medicalul? Se pare ca da. Şi am stat, am stat şi am tot stat de mi-a ieşit şi pe nas şi pe urechi toată psihologia lor.

La un moment dat chiar am zis că renunţ şi las testul neterminat, dar a venit din mi s-a zis că e obligatoriu să-l termin. Cifre, litere, cercuri, pătrate, triunghiuri, liniuţe. Ce test de deşteptăciune mai e şi asta? Apoi trebuia să tot raspund la intrebari despre cum sunt eu? Pai eu sunt muncitoare, onestă, sufletistă şi deschisă la minte. Şi cum mai eşti? Pai cum adică, cum mai sunt? Doar am zis. Nu vreau să mă apuc acum să scriu verzi şi uscate despre mine, doar n-am venit să vada toata lumea ce e în sufletul meu. Eu merg la muncă, nu la maritiş, da?

Dar, m-a ajutat Dumnezeu şi l-am terminat şi pe asta. Acum mai trebuie să aştept şi rezultatele vreo săptămână. Mă enervează teribil ca ţie, celei care răspunde la toate întrebările şi probele posibile, nimeni nu-ţi spune nimic. Nici măcar nu te intreabă: Alo, da’ tu de ce vrei să mergi la munca inafara? Da’ tu te crezi în stare să stai 2-3 ani fără bărbat şi copii? Fără casa şi masa ta? Fără biserica ta de la colt de strada unde poţi duminică de duminică să te rogi în voie şi să finalizezi cu “Bahala Na!”?

Eşti încă unul din sutele şi miile de asiatici care merg la muncă în strainatate, precum mieii la tăiere. Eşti bun atâta timp cât aduci bani statului şi îţi întreţii familia. În rest nimănui nu-i pasă de tine. Aş fi vrut ca doamna în alb care mi-a dat atât de repede instrucţiunile despre cum trebuie completate draciile alea de teste psiho să mă întrebe şi de sănătate...mentală. Da’ să mă întrebe! Nu să zica: Nu-ţi face griji: testele spun tot. Da, sunt completate de mine, dar asta nu înseamnă că dacă mi-ai dat nota, stii cum sunt eu. Ce idei, vise, planuri am. Poate vroiam s-o întreb cate una, cate alta. Poate aveam nevoie de un sfat şi o vorba bună înainte de marea plecare. Poate... Acum deja nu mai are nici un rost să mă gândesc la asta, că tot aşa se întamplă lucrurile.

După vreo 2 săptămâni de aşteptare cruntă, primesc un telefon de la agenţie să mă prezint de urgenţă iar la capitală. Am sarit din pat, am tras ceva repede pe mine, m-am primenit şi am plecat în grabă de parcă era ultimul tren pe care trebuia să-l prind în viaţă. Am fugit ca vântul şi ca gândul şi intr-un final am ajuns gâfâind la agenţie. Am asteptat ca de obicei vreo oră şi ceva să mă bage cineva în seamă şi până la urmă am fost chemata în biroul cel mare de interviuri. Lumina mi se părea orbitoare, parca dintr-o data auzeam totul foarte încet ca şi cum mi s-ar fi înfundat urechile. Mi-am zis în sinea mea: doar n-o să leşini tocmai acum!

M-am aşezat pe un scaun pufos şi am asteptat ca ei să înceapă discuţia. Parcă mi-era şi friă să întreb de ce fusesem chemată. Dar ştiam. Primiseră deja rezultatele medicale şi psihologice, aveam toate actele depuse şi mai rămăsese viza de luat şi gata. Dar până la viza, trebuia să ştiu dacă am trecut de teste. Timpul parcă trecea cu încetinitorul. Îmi aţintisem ochii spre ceasul de deasupra biroului şi numaram secundele. 34 secunde de tacere. Asta nu pare să fie de bine. Nimeni nu tace decât dacă vestea e rea. E clar. N-am luat. Fir-ar a naibii de treabă! Nu-s bună de nimic! Ce mă fac eu acum? Cu ce am să traiesc? Cum o să le spun alor mei? Şi câţi bani aruncati pe fereastră! Şi dintr-o dată şirul gândurilor mele fu întrerupt de o voce care îmi zice: Felicitări! În mai puţin de 2 saptamani vei pleca spre România!