Alice Iancu
Ni se spune, deseori, de mici, sa fim cuminti. Tuturor. Cumintenia pentru femei are insa si o forma specifica: cumintenia sexuala. Numarul de parteneri, exprimarea in public a propriei sexualitati, de multe ori exprimarea in privat a propriei sexualitati sunt privite “altfel”. Dublul standard existent pentru femei si pentru barbati nu este un mister pentru nimeni.
Mi-am dorit sa scriu mai ales despre ce ni se “promite”, implicit sau explicit, in numele acestei cumintenii. Este presupusa o intelegere intre parti. Dincolo de faptul ca este o intelegere cu care barbatii nu se confrunta (mai multe despre asta in alt editorial), este o intelegere falsa. Aceasta este “Cumintenie=siguranta”. Multe, foarte multe femei o cred. Cred in acest “contract” dintre ele si societate. Ma imbrac din cap pana in picioare, nu rad la si nu spun glume deochiate, preferintele si dorintele mele sexuale refuz sa le gandesc, nu le spun sau le soptesc timid catorva persoane, nu ies singura pe strada, nu ma intalnesc cu necunoscuti, imi limitez sau ascund numarul de parteneri. Incerc sa fiu frumoasa, si asta mi se cere, dar e un risc (se crede ca femeile care nu sunt considerate frumoase nu sunt agresate). Deci, incerc sa fiu frumoasa, dar in anumite limite. In schimbul acestor lucruri, se gandesc multe dintre noi, devin “respectabila”. Pe mine nu au de ce sa ma fluiere, sa ma jigneasca, sa ma pipaiasca, sa ma agreseze, sa ma violeze. Eu sunt cuminte....
Realitatea insa nu are nimic in comun cu aceasta cumintenie. Cauzele agresiunilor sexuale si ale violului sunt multiple si nu imi propun sa le discut aici, de la factori psihologici la cei sociali, precum relatiile de putere dintre femei si barbati. Realitatea este aceasta: Sunt jignite si agresate pe strada femei mai imbracate, mai dezbracate, mai tinere, mai in varsta. Sunt pipaite in RATB fete de scoala generala care poate de abia au avut primul sarut. Sunt violate femei si fete de la 12 la 80 de ani. Cele mai multe violuri, spun studii din mai multe parti, sunt comise de cunoscuti. De colegul de servici, de vecini, de prieteni. Cumintenia nu intereseaza nici un agresor, cumintenia nu apara pe nimeni.
Sau, de fapt, “iluzia cuminteniei” apara pe cineva: pe agresori. Care dupa fapta pot pretinde oricand ca femeia respectiva nu este “cuminte”. Este una “din aia”. Astfel de vorbe sunt greu de sters. Intr-o societate patriarhala sunt acuze cu urmari grave. Ele se strecoara in mintea multora. Acestia, in loc sa ceara pedepsirea agresorilor care deseori isi flutura faptele ca pe flamuri, se intreaba “dar oare ea ce a facut? Dar nu l-a provocat? Dar de ce erati noaptea pe strada? Dar cu ce erati imbracata?”.
Foarte grav, astfel de fraze sunt folosite de reprezentanti ai institutiilor care trebuie sa apere victimele si sa pedepseasca agresorii. Pretexte de tot felul, sustinute public de oameni obisnuiti sau de reprezentanti ai institutiilor statului, ii transforma pe acestia in complici: complici in blamarea victimelor, complici in “scaparea” sau in acordarea de “circumstante atenuante” agresorilor, hartuitorilor, violatorilor. Pentru ca, pudibond si ipocrit, pe multi ii revolta mai mult impresia, falsa sau adevarata, unei femei libere de “iluzia cuminteniei” decat agresiunile. Iar in ceea ce priveste relatia dintre femeile din Romania si institutii ale statului- politie, justitie, IML- acestea din urma incalca deseori, in numele unei intelegeri fictive, un contract legislativ real: cel dintre stat si cetanene purtatoare de drepturi.
Astfel de acuze si intrebari la adresa victimelor intra si in mintea celorlalte femei. Acesta este un efect pervers si pe care il gasesc foarte descumpanitor. Solidaritatea este sparta de “iluzia cuminteniei”. “Pai, “aia” de ce se plange acum, ai vazut ce fusta avea, tu stii cu cati s-a culcat?” Femeile care spun, uneori cu foarte multa hotarare, astfel de lucruri, mai spun si altceva “eu nu sunt asa, eu nu sunt o panarama, eu sunt cuminte, eu trebuie sa fiu in siguranta”. Nu sunteti in siguranta. Femeile trebuie sa inteleaga primele ca jocul pe care il joaca este masluit. Maine, poimaine, oricare dintre noi poate deveni “aia”. Oricare dintre noi a fost sau poate deveni victima. Orice gest, suras, mers, intors, plecat, stat, poate fi pretext pentru lucruri care trebuie sa fie raspicat afirmate ca innacceptabile in orice situatie: hartuirea, agresiunea, violul.
Cel mai grav si revoltator mi se pare faptul ca “iluzia cuminteniei” intra in mintea victimelor. Cele care aud ca sunt “panarama”, “curva”, “tarfa”, “stoarfa”. Aceste cuvinte paralizeaza femeile intr-un fel in care nu paralizeaza barbatii. Femeile se tem de aceste cuvinte. Pentru ca aceste cuvinte le trec dincolo de “linia cuminteniei”. Nu cred ca este vreo femeie care sa nu le fi auzit vreodata, in diferite situatii, despre ea. In acele momente traiesti o senzatie pe care o ai undeva in cosul pieptului, de revolta si greata si teama, care este foarte greu de descris. Pentru o victima, aceste cuvinte sunt scarboase... Sunt scarboase pentru ca falsifica perspectiva si pentru ca pun o femeie hartuita, agresata, batuta, violata, intr-o atitudine defensiva. Pentru ca o fac sa ezite in a cere dreptate. Pentru ca mascheaza vinovatii si responsabilii in mod nepermis. Sunt cuvinte scarboase pentru ca din cauza lor ea, victima, se teme sa vorbeasca, se teme de “ceilalti”. Pentru ca din cauza lor ramane singura, intrebandu-se ce a facut ea de a meritat asta si cine o va crede. Pentru ca o umilesc. Pentru ca izoleaza o femeie de celalte femei si de restul lumii.
Aceste cuvinte nu vor disparea pentru ca suntem “cuminti”. Aceste cuvinte trebuie anihilate. Le anihilam ridicand din umeri la ele. Razand impreuna de ele. Nelasandu-le sa ne opreasca de la a depune plangeri, de la a cere dreptate, de la raportarea agresiunilor. Le anihilam marsaluind pentru dreptul femeilor la siguranta si pentru refuzul oricaror pretexte de doi lei invocate in apararea unor agresiuni inacceptabile.
Veniti la mars!
