Andreea Molocea
Violenta impotriva femeilor. Ni se spune ca e urat sa lovesti o femeie. Ca ea nu trebuie atinsa nici macar cu o floare. Suntem invatati ca violenta este rea, mai ales cea care se indrepta spre fiinte „fragile” si „delicate”, cum sunt femeile. Stim si suntem invatati toate acestea. Insa putine sunt persoanele care vorbesc despre violenta impotriva femeilor in mod public. Nu pentru ca nu stim ca a lovi o femeie este rau, ci pentru ca „nu e treaba noastra”. Astfel, suntem multi cei care o omit din raza vizuala, cand ea este atat de prezenta, de reala, aproape palpabila. Pentru ca numai in ultimii 5 ani peste 320 de femei au fost ucise in sanul familiei. Repet: in sanul familiei. Imaginati-va cifrele celor care au „supravietuit” si care inca isi petrec viata langa agresor. Pentru ca, sa nu va ganditi ca dupa o bataie si o eventuala internare in spital, femeile scapa. Ele se intorc tot acasa. Si daca nu se intorc ele, le gaseste el. Are el grija sa nu se uite cine e „stapanul”...
Femeile din Romania stiu despre violenta. Cel putin una din 3 femei „are parte” zilnic de o intalnire cu o forma sau alta a acestui...comportament. Restul, cele care nu stiu, empatizeaza. Toate, in mod tacit, stim. Toate cunoastem macar o vecina, o mama, o sora, o ruda, o prietena care a cazut victima acestui fenomen. Si pe toate ne doare. Uneori intoarcem capul, „sa nu vada ca stim”. Alteori intervenim subtil si sugeram victimei sa plece sau „sa ramana de dragul copiilor”. In unele cazuri ne rezvratim si ne alaturam lor cu credinta si dorinta de a le ajuta sa scape. Si apelam la autoritati. Insa acestea nu rezolva asemenea cazuri nici daca sunt instiintate. Si de obicei, inrautatesc situatia, iar femeile, noi, stim asta. Niciodata un agresor care este pus fata in fata cu o autoritate de stat nu se va intoarce spasit acasa. Va veni hotarat sa o invete minte sa nu il mai faca de rusine pe viitor. O va face el sa taca. Si, de cele mai multe ori, reuseste asta.
Femeile stiu toate acestea si tac. Pentru ca le este rusine de copii, de vecini, de rude, de colegi de serviciu. Le este rusine de faptul ca sunt niste victime, ca au un barbat care le loveste. Le este jena sa stea fata in fata cu cineva care le compatimeste, care le spune „saraca de tine”, fara a primi niciodata un ajutor concret. O femeie tace si inghite, incearca sa pastreze aparentele; asa cum a facut si mama ei, si bunica ei, asa cum a vazut ca se face. Pentru ca, asa a fost invatata. Preotii ii spun sa „isi poarte crucea”, „sa se gandeasca la copii”. Politistii stau la usa si o asculta cum cere ajutor, pentru ca legea nu le permite sa intervina. Rudele sunt „sufleteste” alaturi de ea. Copiii isi iubesc tatal indiferent de ceea ce vad in familie. Ea, femeia, este prinsa la mijloc intre toate acestea. Si mai presus de toate sunt prinse si visele ei. Pentru de cele mai multe ori ca s-a casatorit cu un barbat pe care l-a intalnit cand era studenta, care a invitat-o la suc, care i-a spus cuvinte frumoase, cu care si-a petrecut vacante. Cu care a avut o nunta la care a dansat si s-a simtit bine. Asa cum se face, ca la carte. Apoi si-au facut impreuna planuri, si-au cumparat casa, au facut copiii. Insa, tot ca la carte, intre toate aceste etape mai primea din cand in cand cate o palma, ca a doua zi sa asculte scuzele lui si promisiunile ca nu va mai face. Si ea iarta; o data si inca o data si inca o data... Si anii trec. Iar toate acele palme trebuie ascunse, si nimeni nu stie sa ascunda o vanataie mai bine ca o femeie. Si apoi, de ce ar vorbi? De ce ar povesti? Oricum iesirea e dificila si nu are intotdeauna curajul sa o faca. Se gandeste ca divortul este un proces lung, timp in care ea va locui cu copiii tot cu el in casa. Apoi vine partajul si totul se imparte la doi, iar ea ar ajunge cel mult sa locuiasca intr-o garsoniera cu restul familiei. Pentru ca el, daca iese din acea familie intr-un mod cat de cat pasnic, iese cu mainile in buzunar. In final, ramane ea, femeia, care si asa are venituri mai mici de obicei, sa isi intretina familia. Si multe aleg calea aceasta. Pentru „liniste”, spun ele.
Sa nu va imaginati ca o femeie care sta langa agresor e proasta. Ea stie ca e victima, stie ca ceea ce i se intampla ei de fiecare data cand el ajunge acasa tarziu se numeste violenta. Nu are nevoie de pliante. Nu are nevoie de definitii. Nu are nevoie de statistici. Nu e ca si cum ajungi victima a violentei stiind ce te asteapta. Intri cu vise in acea relatie, cu sperante, cu planuri. Intri usor. De iesit este mai dificil. Si este cu atat mai dificil cu cat nu ai unde sa te duci, nu ai la cine sa apelezi. Imaginati-va o femeie dintr-un sat. Oarecare. Se duce la politie sa isi reclame sotul, iar politistul blajin si impaciuitor ii spune „draga, il stiu eu pe iXulescu, e om de omenie. A avut si el o seara mai proasta...fii sotie buna si nu ii fa omului probleme cu legea degeaba”. Pentru ca autoritatile nu respecta o „deontologie”. Nu au un cod etic. Autoritatile sunt si ele „oameni” si ca oameni judeca cum le vine, dupa chef si dispozitie. Cu atat mai mult cu cat nu exista niste legi clare si coerente care sa ii indrume. Cu atat mai mult cu cat nici lor nu li s-a vorbit despre violenta ca despre un fenomen social. Autoritatile afla de violenta din susotelile femeilor la bucatarie. Pentru ca acolo si ramane violenta domestica: la bucatarie. Locul in care el ajuns acasa o trage pe nevasta la „raspundere”, locul in care ea plange pe infundate cat face o ciorba, sa nu o auda copiii, locul in care poate alaturi de o alta femeie sa se planga de situatie. Si totul se face in cat mai multa liniste. Cat mai soptit. Pentru ca nimeni nu trebuie sa stie. Bataia apartine spatiului privat, iar nu de putine ori politistii se comporta ca niste pusti pusi sa intre in vestiarul fetelor cand vine vorba sa intre sa scoata o femeie de sub pumnii barbatului, pentru ca „noi nu putem interveni. Vedeti dv., ei se cearta, ei se impaca. E o dragoste mai cu nabadai”.
Pentru ca altfel s-ar pune problema daca printre politisti jumatate din ei ar fi femei. Altfel ar fi legile impotriva violentei daca in Parlament ar fi mai multe femei. Altfel s-ar scrie in presa despre aceste victime daca ar fi mai multe jurnaliste. Si altfel s-ar pune problema victimelor violentei daca mai multa lumea ar vorbi. Daca nu am mai fi brusc pudibonzi si atenti la vietile private ale victimelor. Daca nu ne-ar mai fi teama sa intervenim. Daca nu ne-ar mai fi rusine sa aratam cu degetul unul din cele mai ingrozitoare lucruri posibile: o femeie plina de vanatai, o femeie ingrozita de propriul sot. Cat timp ne multumim sa trecem pe langa usa vecinei care este abuzata, cat timp nu aducem in spatiul public problema, toate vom forma un front de victime tacute. Si cand ne vom intalni la supermarket unde eu voi da un pliant pe care scrie „Spune NU impotriva violentei domestice” imi vei da cu siguranta zambetul acela tacit prin care imi vei spune, ca intotdeauna, „Stiu despre ce vorbesti.”
25 noiembrie este Ziua Internationala pentru Combaterea Violentei impotriva Femeilor
