Alice Iancu
Nu mai tin minte cum era vremea, cum erau oamenii imbracati si ce mancasem la pranz. Nimerisem in timpul unei campanii electorale, asta imi era clar: afise electorale erau lipite peste tot, in metrou, pe strada si pe geamurile locuintelor. Dupa un timp mi-am dat seama si ce mi se paruse atat de ciudat: aproape toate afisele promovau numai femei. Candidatele la primarie, parlament si presedentie ma priveau unele mai zambitoare, altele mai serioase si imi promiteau un sistem de educatie mai bun, medicamente ieftine, drumuri mai bune si procese in justitie corecte si rapide. Un afis promovand cresterea bugetului armatei arata o candidata iesind dintr-un tanc “Ne aparam patria asa cum isi apara mama puii!!!”. O alta doamna, alt afis, alt partid, promova deschiderea unor centre comunitare pentru tinerii cu probleme de comportament “Noi femeile credem in discutii, nu in pumni!!” Nu mai vazusem niciodata asa ceva.
Acasa am deschis televizorul. In timp ce rontaiam niste mere verzi si acrisoare am nimerit peste unul din multele talk-show-uri politice. Trei candidate la Parlament dezbateau problema numarului gradinitelor finantate de stat si situatia spitalelor. Discutia era destul de interesanta, dar moderatorul parea putin intimidat de invitate. La masa era si un candidat barbat la primarie. Incerca sa spuna ceva despre finantarea unui liceu local dar celelalte invitate nu pareau prea interesate de parerea lui, ba chiar una dintre doamne i-a replicat indulgent ca are probleme in a se contrazice prea aprins cu un domn, stiut fiind ca domnii sunt mai bataiosi si le cam sare mustarul in timpul discutiilor, uitand de argumente. Indulgenta din privirile ei a crescut odata cu frustrarea de pe chipul candidatului.
Ei dracie, asta chiar era ciudat. Asa ca a doua zi m-am deplasat catre primul miting electoral anuntat la televizor. In public, cam 90% femei, pe scena 90% femei, dar candidatele de pe podium totusi multumeau din toata inima domnilor soti care le tineau poseta din spate si zambeau multumiti. Atunci cineva m-a batut pe spate si mi-a inmanat un fluturas. In interior cu cifre mari si negre ma asaltau intrebarile “V-ati intrebat vreodata de ce 90% din Parlamentul Romaniei este compus numai din femei? De ce numai 2% dintre reprezentantii locali sunt barbati? De ce nu am avut inca un presedinte barbat?”. Cel care imi inmanase pliantul se uita la mine cu un amestec defensiv-bataios in privire “Ia spuneti dumneavoastra, de ce credeti ca se intampla asta?” M-am uitat la el aiurita si mi-am dat seama ca nu pot gasi nici un raspuns cu cap si coada.
Senzatia m-a urmarit si la trezire: un complet gol in minte. Adevarul este ca nu aveam nici cea mai vaga idee ce sa ii raspund. Apoi am dat drumul la televizor si am urmarit un dialog privind reprezentarea femeilor in Parlamentul Romaniei, de data aceasta mult prea real: „Eu nu sunt feminista”, se apara o senatoare, “ Femeile trebuie sa isi doreasca asta pentru a ajunge senatori (sic!)”. Un deputat ne linistea „Femeile sunt bine reprezentate in Parlamentul Romaniei. Cine nu intra este pentru ca nu vrea. Barbatii pot la fel de bine sa le inteleaga si reprezinte interesele doamnelor” …atunci mi-am dat o palma peste frunte: asta era! Cand adorm din nou o sa il informez pe domnul cu pliantul ca nu este nevoie sa se agite: totul este in regula, iar el poate sa se duca sa imi faca o cafea cat eu imi scriu programul politic! Serios, imi face niste cafele foarte bune, maine ii aduc niste bere in semn de apreciere.
