Ilona Voicu
Editia de anul acesta a Festivalului National de Teatru, desfasurata in perioada 30 octombrie – 7 noiembrie, ca si editiile anterioare, de altfel, a starnit comentarii laudative, dar si critici vehemente cu privire la selectia propusa sau referitoare la unele dintre piesele prezente in festival. Nefiind in niciun fel specializata in probleme de teatrologie, voi evita sa ma lansez in cometarii care sa puna sub semnul intrebarii valoarea artistica a vreunuia dintre spectacole sau corectitudinea criteriilor de selectie folosite de catre curatoarea festivalului, Cristina Modreanu.
Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod mai putin placut si dintr-o perspectiva feminista, desigur, pentru ca, atunci cand iti asumi aceasta perspectiva, nu poti sa o lasi la garderoba atunci cand mergi la teatru, este absenta aproape totala din preocuparile teatrului romanesc a problematicii feminine (cu cea feminista nici nu speram, oricum, sa ma intalnesc), dar si prezenta relativ scazuta a unor piese regizate de femei, desi acestea din urma merita felicitate pentru curajul lor de a aborda fie teme-tabu intr-o maniera novatoare, de teatru-documentar (Geanina Carbunariu – “20/20”), fie un gen care...
nu se mai numara demult printre preferintele publicului: musical-ul (Theo Herghelegiu – “Supermarket”).
La festival, insa, au fost prezente si creatii ale unor regizori din afara tarii si la una dintre acestea as dori sa ma opresc in acest articol, intrucat mi s-a parut singura, dintre cele pe care le-am vazut, in care problematica feminina este prezenta in mod explicit: “Hey, Girl!” de Romeo Castellucci.
Spectacolul, creat in 2006 si prezent, de atunci, in multe dintre marile festivaluri de teatru ale lumii, i-a fost inspirat lui Castellucci, dupa cum marturiseste el insusi intr-un interviu, de imaginea unor adolescente pe care le-a zarit din masina, in timp ce asteptau autobuzul in fata unei scoli (o imagine lipsita de verbalitate, dar incarcata de mesaje vizuale si de limbaj corporal, asa cum este si “Hey, Girl!”). Piesa combina, intr-o maniera interesanta, teatrul cu artele vizuale si ne ofera, de fapt, un eseu despre devenire la feminin, despre impactul emotional al trecerii de la copilarie la viata de femeie si, nu in ultimul rand, despre putere feminina si opresiune.
Timp de aproximativ 70 de minute, intr-o explozie uneori naucitoare de imagini, sunete si emotii, spectacolul se construieste in jurul unor simboluri ale feminitatii, carora li se poate, insa, reprosa, uneori banalitatea: imagini arhetipale (Ioana d’Arc, Fecioara Maria, Julieta), imagini despre conflicte interioare (ruj contra sabie) sau, chiar sugerarea unor stereotipuri de gen negative (scena in care adolescenta ramane fara cap).
La aceste simboluri ale feminitatii, se adauga, insa, si imagini in care ele sunt pur si simplu deformate de reprezentari ale agresiunii si violentei masculine: momentul in care, in jurul fetei intinse pe scena, sunt barbati cu perne in mana si care, ritmic, le ridica si le coboara inspre ea mi s-a parut a fi o reusita modalitate vizuala de a exprima posibilitatile de a te raporta la fete/femei intr-o maniera violenta, inspaimantatoare, fara a le atinge fizic si utilizand lucruri in aparenta inofensive.
Astfel, “Hey, Girl!” reuseste, intr-o buna masura, sa spuna povestea vietii interioare a adolescentelor, chiar daca spectacolul insusi este lipsit de orice fir narativ, insa am simtit in multe momente, ca este o poveste spusa doar dintr-o parte a geamului masinii si mi-am dorit din tot sufletul sa vad si un “Hey, Girl!” scris de o femeie care a asteptat candva autobuzul in fata scolii si care este insufletita de curajul de a nu se simti obligata sa vorbeasca numai despre marile probleme ale lumii sau ale altora, pentru a fi luata in seama, ci si despre propriile ei probleme, ca adolescenta, femeie sau creatoare.
Astept, prin urmare, Festivalul National de Teatru din 2011! (sau credeti ca sunt prea optimista?)
