Iulia Sima

despre astfel de momente in care imi inghit saliva si cuvintele

si gesturile si orice ar putea veni dupa...

E trecut de miezul noptii si a fost o seara atipica. Nu cred  sa mai fi fost vre-odata intr-un loc cu atatia intelectuali pe metru patrat. A fost vorba despre ramasul-bun al lui Mihai Mihalcea, inca director al Centrului National al Dansului, pentru putin timp. A fost o amintire a momentului de inceput al Centrului, de acum 5 ani, deci o seara destul de solemna, daca asta este cel mai potrivit cuvant pentru locul care cred ca este cel mai avangardist din Romania.

Centrul National al Dansului. Da, e acolo unde identitatile isi gasesc exprimarea multipla prin dans, performance, arte conexe sau mai bine-zis, prin tot ceea ce inseamna umanismul.  Asadar, in aceeasi barca ne aflam in seara asta, de inceput de iarna (ca sa fixam timpul si spatiul in termeni japonezi).

“Am devenit oarecum sceptic in privinta pozitiei radicale a artistului si a rolului sau de activist care, ca s-o citez pe Daria Ghiu - manipuleaza <<sub acoperirea >> puterii, puterea insasi”, spune Mihai Mihalcea. Si mie imi apare dilema asta uneori. Dar in cazul meu particular, simt ceva firesc, cele doua identitati, de artista si de activista, nu se conditioneaza, ci este vorba mai degraba despre un efect de congruenta. Nu sunt artista ca sa fiu activista, si nici invers. Uneori, destul de des, punctele unghiurilor se suprapun adaugandu-mi o identitate suma...

Imi reprosez insa lipsa de fermitate in ceea ce ma priveste, din toate aceste puncte de vedere.

Seara petrecuta la Centrul Dansului a fost INTENSIFICARE, adica un maraton de statementuri  pe care le-au rostit foarte multi oameni cunoscuti ai scenei intelectuale a momentului. (http://www.cndb.ro/intensificare-sambata-11-decembrie-de-la-ora-18-00-sala-ronda.html)

Si au fost variate discursurile lor, chiar entuziasmante unele. Pentru ca i-a chemat pe toti oamenii astia sa vorbeasca, Mihai Mihalcea imi devine chiar mai drag. A facut un puzzle imens si a unit bucatele din lumi diferite, uneori paralele si indiferente sau dependente unele fata de celelalte si totusi foarte asemanatoare; in mare, a fost foarte mult vorba despre o critica a societatii; ea societatea romaneasca in general, sau pe alocuri, critica nisei umaniste. Aceasta intalnire a avut de asemenea o puternica exprimare a drepturilor omului, undeva, pe la al doilea nivel de semnificare.  A fost rezumata astfel, constiinta unui om (Mihai Mihalcea) in legatura cu cei care au “un ceva” important de spus.

Dar sa scap de tendinta asta narativa careia i-am dat voie  sa se manifeste, caci as fi vrut sa ajung intr-un punct nevralgic si parca asimilarea tuturor acestor trairi nu imi da pace. Relatarea ar trebui sa fie despre tacere.

In acel spatiu performativ, oamenii isi exprimau ideile, trairile, conceptele sau estetica. Esential a fost ca Mihai a creat un spatiu al diversitatii in sensul propriu al cuvantului, eram cu totii colorati acolo. Si totul a inceput vazand in scena o batrana care citea un text scris de catre Mihaela Michailov, care este critic de teatru si dans contemporan. Insolita aparitia batranei de la azilul de batrani, citind atat de melodios, un text care vorbea chiar despre experienta din casa de batrani.  Ceva atat de atipic pentru o lume in care batranii sunt realmente exclusi! Asa mi-am zis. Deci seara incepea in mod ideal, cu o afirmare a dreptului fiecaruia de a EXPRIMA, de a fi vizibil.

Intense au fost si urmatoarele momente. Alexandru Solomomn a venit in spatiul performativ ca sa ne spuna de ce este documentarist si nu regizor de fictiune. Pentru ca sunt mult prea multe lucruri grave si care trebuie spuse sau aratate. Doar ca uneori  ele dor al naibii de rau, cum ar fi povestea unei femei rome tinere care nu este primita in casa sotului fiindca este tiganca sau povestea unei femei  traficate care nu si-a gasit dreptatea, pentru ca autoritatile sunt complicele terorii. Solomon e indoit de finalitatea unui documentar despre lucruri care dor … si nu e sigur daca nu cumva, le-ar face mai mult rau acestor “eroine” (asa le-a numit pe femei), daca le-ar pune sa retraiasca momente grele din viata lor…  E lesne  de inteles, eu mi-as dori ca Alexandru Solomon sa duca la bun sfarsit, filmul.

S-a vorbit mult despre societate si despre drepturi, despre arta. Nu vreau sa o mai lungesc. A durat mult totusi, au fost 5 ore de statementuri: neo-marxiste, despre drepturile omului, ale gayilor, despre statutul romilor si cultura lor, despre “sfarsitul spectacolului”(Florin Flueras), despre abuzul cultural de care se face vinovata gandirea dominata de religiozitatea ortodoxa, despre Centrul National al Dansului – acest Cal Troian, daca este sa ne gandim cum merg lucrurile in zona politicilor culturale.

Despre tot! In afara de o singura piesa de puzzle, mica, dar extrem de esentiala. Repet. M-am aflat intr-un loc cu peste 200 de intelectuali care reprezentau mai multe directii sau poate moduri de gandire si de construire a unui  backlash in societatea romaneasca actuala. Atat de multe idei si totusi NIMENI dintre cei care s-au manifestat in spatiul performativ nu a adus in discutie notiunea de FEMINISM. Nimeni… Pe cat de bucuroasa ma simteam fiindca ma aflam in acel loc ardent, pe atat de amaruie ma simteam fiindca mi-am dat seama ca unele idei, comune in spatiul vestic, chiar si aici sunt total ANONIME. De ce? Nu am o explicatie clara. Si parca nici direct ignoranta nu as numi-o!........ Oare autosuficienta? Ne ajung ideile pe care le avem deja? Sau poate trebuie sa dam jos niste ochelari de cal, poate ca e si asta. Nu vorbesti despre ceea ce nu constientizezi ca exista.

Despre astfel de momente in care imi inghit saliva si cuvintele si gesturile si orice ar putea veni dupa. Relatarea serii de la CNDB despre asta trebuia sa fie. Despre atunci cand pur si simplu tac desi as vrea sa vorbesc, despre atunci cand raman inerta desi as vrea sa ma arunc in miscare.

Ajunsa la concluzia mea, mi-a trecut foarte ferm prin cap ideea de a face ceva in privinta invizibilitatii FEMINISMULUI, pe o scena unde ar fi fost frumus sa fie si asta ca sa intregim un tablou al gandirii. Am fost de nenumarate ori in Sala Ronda, spatiul imi este foarte familiar, pe multi dintre cei prezenti ii cunosteam bine, per total imi e acolo, o atmosfera foarte familiara. Insa nu am putut sa trec de acea bariera interioara care ma face sa imi reprim orice porniri, adica e o mare provocare asta, de a trece din public in scena cu atat de multa usurinta! Si dualitatea asta a mea, ca vreau sa fiu discreta si poate prea  educata, atunci cand interiorul meu urla ca trebuie sa se exprime fie artistic, fie ca acum, ideatic.

Tocmai pentru ca in mare parte ii cunosteam pe cei din sala, stiam ca sunt poate, o singularitate in ceea ce priveste notiunile de feminism si ar fi trebuit sa intervin in stil performativ, desi nu eram trecuta in program pentru un statement propriu si sa spun: “Sunt convinsa ca veti fi de acord ca avem de facut si de spus, o multime de lucruri, feminist vorbind! Ne lipseste avangarda asta si nu stiu de ce, nu inteleg de ce toata lumea tace”…. Am tacut la randu-mi. Desi aveam toate datele sa fiu mai subversiva, mai curajoasa si mai… “revolutionara”……. In numele celor care par inca ascunse, intr-o umbra.

P.S.: Nu este timpul pierdut va propun sa elaboram proiecte serioase, fie de arta sau semniarii, care sunt convinsa ca vor fi primite cu simpatie in acest spatiu al CNDB, unde totul este posibil, unde oamenii sunt lasati sa spuna, sa fie spontan, destepti si creativi; iar publicul nefamiliarizat va avea sansa sa isi intoarca privirea si spre statementul nostru. Si asta daca nu vrem sa ne multumim cu un mesaj feminist citit undeva printre randuri, prin prezenta unei batrane superbe de la azilul de batrani sau prin discursul unui regizor inteligent ca Solomon. E nevoie de evidenta in ceea ce ne priveste!

[1] Ma refer in mod particular la o traire personala, dar spre final, cuvantul se va referi la oricine isi asuma identitatea de “feminista”, ma refer la noi ca grup, chiar daca folosesc singularul.